SUA zice ca am fata de imigrant…

Oh, say! can you see by the dawn’s early light…

Ziceam sa vad si eu SUA…

Excursia deja platita… plecarea de duminica intr-o saptamana… tot ce mai trebuia: VIZA!!

Miercuri dis de dimineta eram in poarta ambasadei. Dosarul e complet… toate-s ok… mai ramane doar sa port o mica discutie cu un angajat al ambasadei…

La ora 10 dimineata… exact cand aveam facuta programarea ( deja eram impresionat… ca la noi daca ai programare la 10 poate te baga cineva in seama pe la 12 fara…) sunt poftit in ambasada. In prima incapere sunt cei de la paza… e un detector de metale… etc. Sunt rugat sa imi inchid telefonul, sa-mi golesc buzunarele… sa scot cureaua. Inchid telefonul… si simt cum ma ia putin ameteala. Unul din agentii de paza ma vede si ma intreaba daca ma simt rau. Ii raspund ca da… putin… insa nu-i nicio problema.. o sa-mi revin imediat… doar sa ma lase o secunda.

Nu ma lasa…

Se apropie de mine avand cele mai bune intentii… Ma roaga sa iau loc pe un scaun… aflat in partea opusa a camerei. Ii spun ca nu pot dar daca ma lasa putin o sa-mi treaca… stiu despre ce e vorba si nu sunt motive de ingrijorare.

Degeaba…

Ma prinde de brat si incearca sa ma “ghideze” spre scaunul ala. In secunda doi sunt jos…

In jurul meu e debandada… Toata lumea se strange ca la urs… Unii striga ceva… altii altceva… Ma simt ca o masina capcana abia explodata pe strazile Bagdadului. Nimeni nu stie ce sa faca… tipul inca ma mai tine de mana… O femeie fuge sa aduca medicul… Eu sunt jos… vad… aud… incerc sa vorbesc insa larma din jurul meu face imposibila orice incercare de a ma calma cat de cat macar. Apare si medicul si in urma lui se incuie usa… doamne fereste sa fiu vreun kamikaze infestat cu vreun virus letal…

Doctorul n-are nici cea mai mica idee ce naiba e cu mine… si nestiind ce sa faca… imi ia tensiunea. Care e buna!!

Cum sa fie buna cand omul e lesinat ?

Pai uite ca e…

Mi se cauta telefonul si e sunata familia. Sora mea e la munca… aude si aproape ca lesina si ea de ras. Le spune exact ce le-am spus si eu… stati linistiti si lasati-l in pace ca-si revine singur in cateva minute. Urmeaza mama… care le zice exact acelasi lucru… Apoi tata… Pana la urma se prind oamenii ca nu-i gluma treaba cu lasatul in pace si se decid sa incerce si asa… Ma planteaza intr-un scaun si ma lasa acolo. In 2 minute sunt in picioare… vorbesc… Toata lumea se freaca la ochi… doctorul are impresia ca a asistat la vreo minune… Incep “discursul” : sunt bolnav de …. se manifesta asa si asa… se intampla de la sau de la…

Era deja constient ca imi pot lua pasaportul si sa-mi vad de drum. Acum 5 minute mai aveati putin si puneati mana pe telefonul rosu sa-l informati pe Nea Obama de teroristul sinucigas patruns in ambasada si acum o sa-mi dati mie viza? HA!!

Sunt lasat totusi sa intru in ambasada… sunt amprentat si urmeaza discutia “hotaratoare”.

Tipul din fata mea pleaca injurand de mama focului si sunt chemat eu la ghiseu. O domnisoara incepe sa ma intrebe de motivul plecarii in SUA… de proprietatile pe care le detin ( casa din brasov nu pare destul… ), de conturile bancare ( nici ele nu ajung… ba chiar bat la ochi avand in vedere salariul trecut pe foaie…)… intr-un final imi intinde o scrisoare tipizata si ma informeaza ca momentan nu ma calific pentru viza.

Eram sigur ca toata faza e de ochii lumii si ca intamplarea de la intrare e adevaratul motiv pentru care mi se refuza viza…

Afara insa aflu ca nu…

Raman mut de uimire cand vad ca au fost si altii in situatia mea… si dupa seria de intrebari privind proprietatile detinute, banii din conturi… locul de munca actual, etc… au fost refuzati.

Asadar un apartament cu 2 camere intr-o zona OK a Brasovului… cateva conturi bancare ce insumate se apropie de o suma cu vreo 5 zerouri in euro… o masina… nu sunt de ajuns pentru a convinge ca nu am nici cea mai mica intentie de a ramane pe teritoriul american mai mult decat am stabilit…

Nu mi se pare o prostie treaba asta… Mi se pare deja o nesimtire imensa… Cum adica domnule… chiar aveti impresia ca tara voastra e sfantul graal?! Chiar asa plini de ei sunt americanii astia incat sa creada ca oricine ajunge la ei uita pe loc de tara lui… de familie, de prieteni si de toate cele lasate-n urma… ?!

Am plecat scarbit… refuzand sa-mi mai bag inca o data dosarul… desi cei de la firma care organizeaza excursia m-au sfatuit sa incerc iar saptamana viitoare.

Azi am discutat cu cei de la firma si am ales ca in loc sa primesc inapoi contravaloarea excursiei… sa plec in Noiembrie la un curs de perfectionare in Tokio.

HA!! Musc-o p’asta USA!! ( vorba unui prieten…).